CONVORBIRE CU PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE
Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă
închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că
aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică
nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul
XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate
cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă
la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.
Eu
sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se
deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare
este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că
nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde
ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a
fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat -
văd - foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi
pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva
nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu
cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om mai superior; mai superior decât
omul de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de
dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de
astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece
pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai
de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns:
a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele
materiale dar cele spirituale...
Am
fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri
cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte
mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te
duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă
de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?…
catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată;
atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce
ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe
când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem
tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate…
intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic.
Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină,
cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat
creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat
sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin
oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în
suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate
sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica
aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor... Nici
nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta,
cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe
rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici
unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.
Lumea
aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te
satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă
mântuieşte lumea aceasta.
Persoana
e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată
lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om.
Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt
fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu
cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a
ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi
aveau altă înţelegere.
Cred
că e veche omenirea, mult mai veche dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine
spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins având 47 de gene în loc
de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe
Dumnezeu cum face pe om: cum adună pământ şi îi face trupul şi îi suflă suflare
de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut
apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta
prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o
raţiune, dar e o raţiune obiect; omul e o raţiune subiect. Este adevărat că
sunt şi animale care parcă au afecţiune, sunt câini, pisici, chiar în flori, în
plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e
altceva. Are şi câinele o afecţiune faţă de stăpânul său, dar nu e totuşi
raţiunea care gândeşte la viitor, care vede pe toate în armonia lor.
Eu
cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă -
spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost
nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut
din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a
fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la
Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie
să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor,
trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are
puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate
perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El;
trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită
complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu
aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci
iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă
persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu
poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe
ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi
dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când
împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o
bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl
are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se
bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare
inevitabil.
„N-a
fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune
nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede
realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie
cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa
este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu
de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata
ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se
opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care
nu-şi pune problema tainei.
Nu-mi
dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut
nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e
ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina
supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi
în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să
revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a
explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi
practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci
diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri
moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se
spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de
Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care
vor fi cu adevărat credincioşi. Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că
lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile
trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.
Credinţa
este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde
pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi
să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în
această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia
este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a
redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.
Intrând
în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat
într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau.
Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo…
dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori
nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta
şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care
depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari:
spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să
nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt
este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate
fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la
o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar;
atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe
lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic…-
poate un epileptic să creeze aşa ceva?…- că a nesocotit marile filosofii ale
antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale antichităţii?… ce-mi explică
Platon?… şi ce-mi dau filosofiile occidentale? filosofii atee care însuşindu-şi
acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu care
n-are rol în viaţa noastră nu este… filozofie atee… şi câţi oameni se hrănesc
cu filosofiile acestea şi pretind că cugetă… Pe când Evanghelia hrăneşte de
generaţii şi va hrăni până la sfârşitul lumii. Acesta este creştinismul
adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi
taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa care-i
adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată:
ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă
înţelepciune.
Arsenie
Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea
luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti pe la un
frate al meu, până în 1920 când a dat de această Zamfira. De-atunci n-a mai
intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o
taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun
alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le
spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva
propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le
spunea într-un mod hotărât, aşa fără ezitări. El avea un fel propriu al lui
care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine. Corneliu Codreanu era şi
el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva
atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale şi
gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un
dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o
stâncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat aşa,
în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blândeţe,
pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras -e adevărat, dar ca
persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau
Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…
Am
fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred
că Moţa care era băiatul protopopului din Orăştie era foarte creştin; şi el s-a
dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. Cu
Nichifor Crainic am avut legături foarte strânse; eu redactam „Telegraful
Român” şi ajungea la el. Iar el redacta „Calendarul”, „Gândirea” şi altele. Şi
a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la mitropolitul
Varlaam, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în
„Telegraful” să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din „Gândirea” –
atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om
foarte deschis, comunicativ; Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el
şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă
Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic
unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este
şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi
decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „GândireA. Mircea
Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am
citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate
creştinismului; foarte interesant, avea o gândire originală şi era în acelaşi
timp ortodox. Şi am auzit că murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat. Şi
mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios. Aceştia patru sunt credincioşi.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa,
hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i
tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine
să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în
convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu
vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi
ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem
pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.” Şi a plecat fără
să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea
română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi
se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita
Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la
mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe
care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi
nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).
Eu
cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a
precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul
16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se
arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul
şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie
romană - vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers
Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către
Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu
s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.
El
spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la
Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem
protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este
foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem
cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea
exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e
mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo,
mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai
plină de taină, de basm aşa… împărăţie…
Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea
împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia
au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din
duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu
le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am
fost protolatini, aici s-a format latinitatea. Dealtfel, caracterul nostru
latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez
Tomaschek în lucrarea sa „Über die Bessen” tipărită la 1880, spune că besii
erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era
Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu
singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost
protolatinitatea; a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrând în legătură
cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a
fost aici. Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba asta care se vorbea aici. De
ce noi am rămas latini după ce am avut stăpânirea armatei romane vre-o sută şi
ceva de ani?… aşa de repede îşi pierde un popor limba?… de ce n-au devenit
latini grecii; sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… de ce numai noi?...
Tracii
aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, până în
Frigia şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă până-n nordul Carpaţilor. Poate
împrejurările, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea îngăduitori,
ne-a împuţinat aşa teritoriul. Grecii aproape că i-au desfiinţat pe macedoneni,
sârbii la fel, bulgarii la fel… Bălcescu spune că atunci când a ajuns pe un
vârf de munte în Bulgaria, de jur împrejurul lui erau numai români. Pe de o
parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă
parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau
italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a
înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi
de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi
spunem cuviinţă, şi
ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată
limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea
puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că
Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine,
foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred
într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu
Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor
şi nevăzutelor” –unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.
Aici
era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident;
noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că
spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea
înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului;
protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o
amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu
o au slavii şi nu o au grecii. Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii
sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav,
trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.
Slavii
au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La
noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o
blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi…
Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte
adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră…
basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele
sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la
alte popoare.
Creştinismul
nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai
haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi
întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile
folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi
Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al
nostru.
Eu
am scris în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Ce frumos, ce
graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi
timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de
perechi… câtă graţie; veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă…
- râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii…
Trebuie
să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc:
spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e
o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o
cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire,
nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu
spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face
naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde
aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne
pierdem aşa…
Intelectualitatea
noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă
intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta,
trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de
spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu
mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe
ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească,
creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea.
Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină
ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare.
Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe,
blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.
Păcat că nici
intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu
adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor
Crainic nu au făcut decât să rămână la cărţi, o teologie a cărţilor, atât. Nae
Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…
Deşi
eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am
predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu
este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie
şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu
reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de
o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această
notă a sfinţeniei. Nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul
lor... Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin.
Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea
Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu…
Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel
ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae
Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui
şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici
dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea
ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta
te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi,
să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau
atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare
săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare,
Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nunumai preoţi; erau episcopi.
Din
cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite
măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În
privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună
cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă
spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare
ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească
nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va
veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul
pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu,
sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui
Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când
eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să
nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează,
până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta
cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l
va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin
lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni
mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au
primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” II Tesaloniceni 2:1-10. Deci
se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de
fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să
păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul
lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a
înviat... Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi
stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte păţi. Nu
sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi
trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi
adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine:
toate sunt nişte mizerii.
Nu
„fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul
primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la
început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în
Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus
Hristos e Alfa şi Omega, există vre-un chip de om care să fie atât de nou model
şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi
fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce
departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu
eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere:
răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând
toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi
adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa
cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.
Cioran
şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe
Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou.
Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi
toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?…
Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e
superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne
ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine… e altceva decât toată vorba ta poetică.
Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la
înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem
spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El
ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din
ceruri este”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru
ca omul să se îndumnezeiască”, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu
după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a
păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din
păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa
ceva.
Monahismul
e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e
luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească;
şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată
prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc
mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă
apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările,
e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă
curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că
occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un
ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.
Eu
nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care
l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar
relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile
preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au
legiferat homosexualitatea.
Familia
e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul.
Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul
întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea
trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit,
dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am
trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate,
câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în
căsătorie… În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul…
li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia
numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie
împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea,
drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am
scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e
bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om
întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai
ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai
mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa
de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt
comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea
are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în
două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu
copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o
unitate deplină între unul şi altul.
Oficializarea
homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă;
Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre
asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti,
s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind
ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au
schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim
creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg…
Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să
punem în aplicare: creştinismul ortodox.
Am scris în tinereţe un articol în „Gândirea”, pe care l-am
inclus şi în cartea „Ortodoxie şi Românism”, se chema „Cele două împărăţii”:
era un rus Vâşeslavţev care spunea că în stat se uneşte ceea ce dumnezeiesc cu
ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în
popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu;
statul este „supuneţi-vă stăpânirii” şi cred că trebuie militat pentru un stat
creştin. Ca să se ajungă să se folosească cât mai puţin de metodele acestea
aspre. Cred că merge prea departe când spune că într-un stat se uneşte divinul
cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii în care nu e nici un fel de
folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare dar nu
poate ajunge acolo, căci noi înşine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel
spune: „supuneţi-vă stăpânirilor”, fără asta nu putem căci suntem într-o fază
imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi
forţa, dar numai cât e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să
căutăm să avem statul cât mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul
de creştin; nu intrase masoneria; acum… sunt interese individuale, masonerie,
ateism…câte şi mai câte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cât mai
creştin. Citiţi vă rog articolul ăsta „Cele două împărăţii” şi „Despre etica
naţionalismului”. Ei, v-am spus câte ceva aşa
Unul dintre punctele forte ale judeţului Gorj îl reprezintă turismul montan, datorită monumentelor naturii cu care Dumnezeu a binecuvântat aceste plaiuri. Piese importante în constituirea acestui cadru, cele peste 2.000 de peşteri adăpostesc adevărate comori ale naturii. Unele dintre cele mai cunoscute, cum ar fi Peştera Muierilor de la Baia de Fier sau peştera Polovragi, sunt vizitate anual de zeci de mii de turişti din ţară şi din străinătate. La acelaşi nivel se plasează şi peştera Cloşani, peştera de la Mănăstirea Tismana, peştera Gura Plaiului de la Topeşti-Tismana, precum şi multe altele. Aşa se face că cele mai vizitate obiective turistice naturale sunt cele din zona carstică, zonă situată pe bordura sudică a Carpaţilor. Potrivit profesorului Petru Rădulea, peşterile sunt "cavităţi subterane de dimensiuni mari care comunică cu suprafaţa prin una sau mai multe deschideri, numite guri. Ele au un sistem complex de galerii şi chiar mai multe etaje care comunică între ele".
Peştera de la Mănăstirea Tismana mai este cunoscută şi sub denumirea de Peştera Tezaurului, întrucât, spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aici a fost depozitat tezaurul Băncii Naţionale a României. Are o lungime de 200 m şi poate fi vizitată. În apropierea peşterii, turiştii pot vedea mai multe adăposturi săpate în stâncă. Aici, cu secole în urmă, au vieţuit numeroşi pustnici, sub ocrotirea spirituală a Sfântului Nicodim de la Tismana.
În Cheile Olteţului, care se întind pe o distanţă de 1,5 km şi sunt extrem de pitoreşti, cu pereţi verticali, un adevărat canion cu numeroase guri de peşteră, se află una dintre cele mai vizitate peşteri din judeţul Gorj: peştera Polovragi. Aceasta este rezultatul activităţii unui vechi curs subteran al râului Olteţ. Aici, la Polovragi, peştera, Cheile Olteţului şi Mănăstirea Polovragi alcătuiesc un complex turistic preferat de pelerinii din întreaga ţară şi nu numai. Pentru frumuseţea peisajului, Polovragii au devenit unul dintre obiectivele turistice preferate de gorjeni în sfârşiturile caniculare de săptămână.
Monument plin de legende: Peştera Muierilor